Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor

Dragostea nu cunoaşte ruşinea şi de aceea nu ştie să dea un chip bine orânduit mădularelor ei 387. Dragostei îi este firesc să nu se ruşineze şi să nu-şi ascundă măsura ei. Fericit cel ce te-a aflat pe tine liman a toată bucuria. Dumnezeu iubeşte adunarea celor smeriţi ca pe adunarea serafimilor şi mai cinstit este la Dumnezeu un trup neprihănit decât o jertfă curată. Căci amândouă, adică smerenia şi neprihănirea pregătesc sufletului un zălog al Treimii.
Mergi la prietenii tăi cu cuviinţă! Căci, de faci aşa, te foloseşti şi pe tine, şi pe ei. Că de multe ori, pe motiv de iubire, sufletul leapădă frâul grijii de sine 388. Păzeşte-te de întâlniri, că nu sunt de folos în orice timp! În adunări, preţuieşte tăcerea. Căci războiul dinlăuntru este mai uşor decât cel din afară 389. Să nu crezi, frate, că pot fi oprite gândurile dinlăuntru dacă nu se ţine trupul în bună rânduială. Teme-te de obişnuinţă mai mult decât de vrăjmaşi390! Cel ce hrăneşte în sine obişnuinţa e ca omul ce hrăneşte focul. Căci măsura puterii amândurora este materia ce li se dă. De cere obişnuinţa o dată să treacă în faptă şi nu i se împlineşte cererea, a doua oară o vei afla slăbită. Şi de vei face voia ei o dată, a doua oară o vei afla mai întărită împotriva ta391. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 268)
____________
387. Cel ce se fereşte să-şi manifeste bunele sentimente faţă de ceilalţi încă n-are destulă dragoste
388. Aceasta nu stă în contrazicere cu ce a spus mai înainte, că iubirea nu are ruşine în manifestarea ei. E vorba aici de grija de sine a celui ce vrea să se întâlnească cu oamenii.
389. E mai uşor să lupţi înăuntru cu pornirea de a vorbi decât cu războiul pe care îl poţi stârni în afară, între tine şi alţii, spunând ceva ce nu e pe placul lor.
390. De obişnuinţele rele.
391. Obişnuinţa rea se întăreşte împotriva omului, împotriva libertăţii lui. Omul se învârtoşează în ea, devine rigid. Cu cât creşte puterea ei, slăbeşte puterea lui, care se manifestă în fluiditatea libertăţii. Omul se transformă treptat din persoană în automat; din fiinţă liberă în om purtat în lanţuri. Aşa se închide în el duhul şi iese din comunicarea cu Duhul Sfânt.

Nu trebuie să ne împotrivim gândurilor ci să le predăm lui Dumnezeu

Cel ce nu se împotriveşte gândurilor semănate în noi de vrăjmaşul, ci taie convorbirea cu ele prin rugăciune către Dumnezeu, arată că mintea lui a primit înţelepciune de la har şi cunoaşterea lui cea adevărată l-a eliberat pe el de multe lucruri; şi, prin aflarea cărării celei scurte la care a ajuns, a tăiat împrăştierea căii celei lungi. căci nu avem în toată vremea puterea să ne împotrivim tuturor gîndurilor ce se ridică împotriva noastră ca să le oprim, ci de multe ori primim de la ele o rană ce nu se vindecă multă vreme. Pentru că ai ca potrivnici pe unii care au şase mii de ani. Şi aceasta îi face în stare să te poată răni peste măsura înţelepciunii şi înţelegerii tale. Şi, chiar de îi vei birui, întinăciunea gândurilor îşi murdăreşte cugetul şi răul lor miros rămâne multă vreme în mirosul nărilor tale. În primul rând, să te faci liber de toate acestea prin frică. Pentru că nu e alt ajutor ca Dumnezeu. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, p. 165)

despre tăcere şi linişte

Tăcerea continuă şi păzirea liniştii se nasc în cineva din aceste trei pricini: sau pentru slava de la oameni, sau din căldura râvnei pentru virtute, dau pentru că are o convorbire dumnezeiască înlăuntrul lui şi cugetarea lui este atrasă de ea. Dacă deci cineva nu are una din aceste din urmă, neapărat este stăpânit de prima neputinţă.
Virtutea constă nu în arătarea multor fapte felurite săvârşite prin trup, ci într-o inimă prea înţeleaptă prin nădejdea ei. Iar pe aceasta o uneşte cu faptele cele după Dumnezeu scopul cel drept. Căci cugetarea poate săvârşi binele fără fapte, dar trupul fără înţelepciunea inimii nu se poate folosi. Omul lui Dumnezeu însă nu rabdă, când află loc pentru lucrarea cea bună, să nu-şi arate dragostea în osteneala lucrării pentru Dumnezeu. În starea dintâi sporeşte totdeauna, în cea de a doua uneori sporeşte, alteori nu. Să nu socoteşti că e lucru mic ca cineva să rămână totdeauna deoparte de pricinile patimilor. Iar Dumnezeului nostru fie slava în veci! Amin. (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Filocalia X, Cuvântul XXVI, p. 135)