Tipuri ale smereniei

“Alta este smerenia mâhnită a celor ce plâng şi alta, mustrarea conştiinţei vecină cu deznădejdea a celor ce păcătuiesc încă; şi alta, fericita bogăţie a smereniei ce se iveşte în cei desăvârşiţi prin lucrarea lui Dumnezeu. Să nu ne grăbim să o aflăm pe cea de a treia prin cuvinte. Căci în zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este răbdarea desăvârşită a defăimării. Căci deprinderea rea de mai înainte chinuieşte de multe ori şi pe cel ce plânge. Şi nu e de mirare”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv.5, cap.9, în Fil.rom., vol.IX, p.150,151)

Dumnezeu S-a împăcat cu noi pe când eram noi păcătoși

Când gândirea noastră se învârte în cerc și e zdruncinată în simțirile ei din pricina amenințărilor Scripturii și a osândelor ei la adresa păcatelor noastre, n-avem nici o scăpare de această teamă decât gândul că Dumnezeu S-a împăcat cu noi prin moartea Fiului Său pe când eram noi păcătoși (Rom 5, 8). Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său într-o vreme când nu era nici urmă de frică de Dumnezeu în lume; căci stă scris: ”Am fost găsit de cei care nu M-au căutat și M-am lăsat căutat de cei care nu întrebau de Mine.” (Is. 65, 1)
(Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, p. 125)

cu simplitate te roagă


Acea cunoaştere duhovnicească însă, n-o poate nimeni primi, de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Că abia după aceea simte desfătarea Împărăţiei Cerurilor. Și ea nu se află în lucrarea gândurilor, ci poate fi gustată prin Har. Dar până a nu se curăţi omul, şi nici s-o audă măcar nu poate, fiindcă nimeni n-o poate dobândi prin învăţătură.
Fiule, dacă vei ajunge prin credinţă la curăţia inimii, care în locuri neturburate de oameni se alcătuieşte şi dacă te vei ascunde de cunoaşterea lumii acesteia, încât să nici n-o simţi, dintr-o dată cunoştinţa duhului se va afla înaintea ta fără s-o cauţi de fel. Căci zice: „înfige un stâlp, toarnă deasupra untdelemn, şi comoară afla-vei în sânul tău“.
Iar dacă eşti legat cu lanţul cunoştinţii sufleteşti, se cuvine să-ţi spun, că mai uşor ai putea să te deslegi din lanţuri de fier, decât din acelea. Şi niciodată nu te depărtezi de cursele rătăcirii, şi nu vei avea îndrăzneala cu pricepere şi nădejde către Domnul, şi pururea calci pe ascuţiş de săbii, şi nici de cum nu vei putea să petreci fără de scârbă. Cu neputinţă (ştiind că eşti neputincios) şi cu simplitate te roagă, ca să-ţi trăieşti viaţa cum trebuie înaintea lui Dumnezeu, că atunci fără de grijă te afli. Că mila urmează smeritei cugetări, aşa ca o umbră unui trup. Deci, dacă vrei să petreci așa, să nu dai mâna cu niciunul din gândurile cele neputincioase. Și chiar de ar fi să te înconjoare toate păgubirile, şi toate relele şi toate primejdiile, şi să te îngrozească, să n-ai grija lor, nici să nu le socoteşti pe ele.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 90)

Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța


...Să arătăm cum poate omul să vină și să se apropie de Dumnezeu, învățând de la El și primind în inima lui o realitate străină de veacul acesta (adică pe Dumnezeu, care își are locul în inima credinciosului n. n). Să dăm crezare Celui Care a zis: ”Nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului decât duhul omului cel din el”.
Deci dacă omul, semenul tău, nu poate să-ți cunoască și să-ți priceapă intențiile, cum oare niște oameni stricăcioși vor putea să cerceteze cu amănuntul și să pătrundă planul lui Dumnezeu? Și „nimeni dintre oameni nu știe cele ale lui Dumnezeu, decât numai Duhul lui Dumnezeu Cel dintr-însul”. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dum­nezeu ca să cunoaștem darurile hărăzite nouă de Dum­nezeu, căci despre aceste daruri vă vorbim.
B-2. Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța să putem cunoaște tainele lui Dumnezeu, atât cât pot fi cunoscute omului, sau ce este Dumnezeu (în ființa Lui). Al nostru este, deci, să știm cum se naște omul din Duhul, cum trebuie să se împotrivească duhurilor vicleniei; de asemenea, să învățăm a cere ajutor de la Domnul și să purtăm război împotriva celui potrivnic. Căci se bucură Domnul de sufletul curat al omului și El va sui în Împărăția Sa pe cei care se apropie de Dânsul cu frică și cu neîntinare.

(nota: Sfântul Macarie insistă și mai mult în aceste comparații pentru a arăta că nici una nu I se potrivește. Dumnezeu scapă oricărei imagini sau noțiuni prin care cineva ar voi să-L circumscrie. În felul acesta sfântul rămâne la imaginile Sfintei Scripturi )

C.Prefacerea săvârșită de har
C-1. Și încă pot să-ți mai spun că omul care caută pe Dumnezeu primește puterea Duhului Sfânt și ființa lui se eli­berează de greșeală și de teamă, căci a primit de sus (din cer) hrană, adică firea focului celui sfânt.
C-2. Să privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, deși are numeroase crăci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se așeză pe el numai pentru a-și șterge noroiul de pe sandale. Dar, dacă este aruncat și băgat în foc, ajunge să se transforme în cărbune, rămânând totuși un lemn, în mijlocul focului și nimeni nu mai poate să-l atingă și să stea pe el. Să-ți imaginezi tot astfel cele întâmplate cu firea noastră după călcarea poruncii: stearpă și uscată, având crengile încărcate cu duhurile rele și necurate. Dar aceasta (firea umană}, fiind schimbată prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde în flacără și lumină. Iar dacă demonii după vechiul lor obicei se apropie de suflet ca să-i facă rău, ei sunt arși de foc (acel foc dumnezeiesc) și fugăriți de lumina care țâș­nește și învăluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul în care omul însuși simte și-și dă sea­ma că nu mai are înfierbântata pornire a gândurilor trupești. Și aceasta se petrece pentru că firea sufletului ia înfățișarea lui Dumnezeu.


D.Dumnezeu voiește să se unească cu sufletul care-L caută cu simplitate
D-1. După cum o mamă care are un copil, îl iubește, îl îmbrățișează cu multă căldură, ducându-l la sân, tot așijderea Duhul (Sfânt) vine în suflet, și îl strânge la pieptul Său cu multă liniște și bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiești puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfânt), înălțat și totodată, făcut rob, dar într-o robie cerească și de taină. În starea aceasta îndumnezeită se for­mează sufletul său și atunci (Duhul Sfânt) scoate afară din el toți idolii patimilor care lucrau în sufletul și trupul lui și-l răpește învârtindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie și de multă smerenie.
D-2. Așadar, câți au renunțat la deșertăciunea cuvintelor și au venit să caute întru simplitate pe Dumnezeu, lepădându-se într-adevăr de grija lumească și până și de propriul lor su­flet, aceștia au găsit cu adevarat bunurile cele cerești și s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume și mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se îmbogățesc treptat-treptat sufletește și au devenit bogați ca niște regi. Într-ade­văr, la venirea Domnului în trup (adică la Judecata cea de apoi) Apostolii și Sfinții sunt aceia care s-au nevoit cei dintâi, îndreptând (starea lumii) și aducând astfel acest mare câștig omenirii, anume ca oamenii să devină temple ale lui Dum­nezeu și Dumnezeu să locuiască în sufletele lor, iar partea morții, care apăruse în ei, să fie dată afară și alungată. Să ne dăruim, deci Domnului și să căutăm a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar când Îl vom găsi, să învățăm de la El toate pe care nici învățătorii de lege nici neobosiții vor­bitori (de discuții) nu pot să le învețe.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 16)