Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța


...Să arătăm cum poate omul să vină și să se apropie de Dumnezeu, învățând de la El și primind în inima lui o realitate străină de veacul acesta (adică pe Dumnezeu, care își are locul în inima credinciosului n. n). Să dăm crezare Celui Care a zis: ”Nimeni dintre oameni nu știe cele ale omului decât duhul omului cel din el”.
Deci dacă omul, semenul tău, nu poate să-ți cunoască și să-ți priceapă intențiile, cum oare niște oameni stricăcioși vor putea să cerceteze cu amănuntul și să pătrundă planul lui Dumnezeu? Și „nimeni dintre oameni nu știe cele ale lui Dumnezeu, decât numai Duhul lui Dumnezeu Cel dintr-însul”. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul Cel de la Dum­nezeu ca să cunoaștem darurile hărăzite nouă de Dum­nezeu, căci despre aceste daruri vă vorbim.
B-2. Să căutăm deci pe Domnul și El însuși ne va călăuzi și ne va învăța să putem cunoaște tainele lui Dumnezeu, atât cât pot fi cunoscute omului, sau ce este Dumnezeu (în ființa Lui). Al nostru este, deci, să știm cum se naște omul din Duhul, cum trebuie să se împotrivească duhurilor vicleniei; de asemenea, să învățăm a cere ajutor de la Domnul și să purtăm război împotriva celui potrivnic. Căci se bucură Domnul de sufletul curat al omului și El va sui în Împărăția Sa pe cei care se apropie de Dânsul cu frică și cu neîntinare.

(nota: Sfântul Macarie insistă și mai mult în aceste comparații pentru a arăta că nici una nu I se potrivește. Dumnezeu scapă oricărei imagini sau noțiuni prin care cineva ar voi să-L circumscrie. În felul acesta sfântul rămâne la imaginile Sfintei Scripturi )

C.Prefacerea săvârșită de har
C-1. Și încă pot să-ți mai spun că omul care caută pe Dumnezeu primește puterea Duhului Sfânt și ființa lui se eli­berează de greșeală și de teamă, căci a primit de sus (din cer) hrană, adică firea focului celui sfânt.
C-2. Să privim un trunchi desfrunzit, uscat, nefolositor, care, deși are numeroase crăci, nu-i bun de nimic, ci oamenii se așeză pe el numai pentru a-și șterge noroiul de pe sandale. Dar, dacă este aruncat și băgat în foc, ajunge să se transforme în cărbune, rămânând totuși un lemn, în mijlocul focului și nimeni nu mai poate să-l atingă și să stea pe el. Să-ți imaginezi tot astfel cele întâmplate cu firea noastră după călcarea poruncii: stearpă și uscată, având crengile încărcate cu duhurile rele și necurate. Dar aceasta (firea umană}, fiind schimbată prin puterea lui Dumnezeu, se aprinde în flacără și lumină. Iar dacă demonii după vechiul lor obicei se apropie de suflet ca să-i facă rău, ei sunt arși de foc (acel foc dumnezeiesc) și fugăriți de lumina care țâș­nește și învăluie sufletul. Aceasta este transformarea ce se petrece din momentul în care omul însuși simte și-și dă sea­ma că nu mai are înfierbântata pornire a gândurilor trupești. Și aceasta se petrece pentru că firea sufletului ia înfățișarea lui Dumnezeu.


D.Dumnezeu voiește să se unească cu sufletul care-L caută cu simplitate
D-1. După cum o mamă care are un copil, îl iubește, îl îmbrățișează cu multă căldură, ducându-l la sân, tot așijderea Duhul (Sfânt) vine în suflet, și îl strânge la pieptul Său cu multă liniște și bucurie. Prin lucrarea acestei dumnezeiești puteri, un astfel de om este absorbit de Duhul (Sfânt), înălțat și totodată, făcut rob, dar într-o robie cerească și de taină. În starea aceasta îndumnezeită se for­mează sufletul său și atunci (Duhul Sfânt) scoate afară din el toți idolii patimilor care lucrau în sufletul și trupul lui și-l răpește învârtindu-l, iar acest (suflet) ajunge ca beat de dragoste, de bucurie și de multă smerenie.
D-2. Așadar, câți au renunțat la deșertăciunea cuvintelor și au venit să caute întru simplitate pe Dumnezeu, lepădându-se într-adevăr de grija lumească și până și de propriul lor su­flet, aceștia au găsit cu adevarat bunurile cele cerești și s-au lipit de ele ca de ceva mai presus de aceasta lume și mai presus de firea lor proprie. Astfel ei se îmbogățesc treptat-treptat sufletește și au devenit bogați ca niște regi. Într-ade­văr, la venirea Domnului în trup (adică la Judecata cea de apoi) Apostolii și Sfinții sunt aceia care s-au nevoit cei dintâi, îndreptând (starea lumii) și aducând astfel acest mare câștig omenirii, anume ca oamenii să devină temple ale lui Dum­nezeu și Dumnezeu să locuiască în sufletele lor, iar partea morții, care apăruse în ei, să fie dată afară și alungată. Să ne dăruim, deci Domnului și să căutăm a descoperi binele care ni l-a dat Dumnezeu, iar când Îl vom găsi, să învățăm de la El toate pe care nici învățătorii de lege nici neobosiții vor­bitori (de discuții) nu pot să le învețe.
(Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, Cuvântarea 16)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu