Pentru atunci cand vin ispite

Posteşte până seara şi nevoieşte-te şi citeşte din Evanghelie şi din celelalte scripturi, şi când îţi vine gândul, nu lua aminte în jos, ci totdeauna în sus, şi îndată te ajută Domnul. (Sf. Macarie Egipteanul)

Mai înainte de a te călca necazurile, roagă-te lui Dumnezeu

Când vine ispita asupra celui nedrept, el n-are nădejde ca să cheme pe Dumnezeu să-l mântuiască, fiindcă în vremea odihnei (în vreme de neispitire) el s-a îndepărtat de la dumnezeiasca voință.
Mai înainte de a începe să bați război, caută-ți alianțe, și mai înainte de a te îmbolnăvi, caută-ți leacul.
Mai înainte de a te călca necazurile, roagă-te lui Dumnezeu și în vremea necazului Îl vei afla pe Dânsul și El te va auzi; 
înainte de poticnire, cheamă-L și te roagă; 
și înainte de rugăciune, pregătește-ți făgăduințele, ca pe niște merinde. 
Arca lui Noe pregătită a fost în timp de pace și cu o sută de ani înainte cresta lemnul pentru ea. 
Dar în vremea urgiei cei răi au pierit, iar cel drept acoperit a fost.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 51)

Mândria, judecătoarea oamenilor

1) Mîndria este tăgăduirea lui Dumnezeu 584, năs­cocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osîndirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpînire (de draci), izvor al mîniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dum­nezeu, rădăcina hulei.
2) Începutul mîndriei e sfîrşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neru­şinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfîrşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu rîvna sa, nărav drăcesc. (Sf. Ioan Scărarul - Scara - Cap. XXII - Despre mîndria cea fără de minte (fără stăpînire))
_______________
584. «Căci cel ce socoteşte că înfăptuieşte ceva din sine, şi nu din ajutorul lui Dumnezeu, tăgăduieşte pe Dumnezeu şi ajutorul Lui în toate. De aceea şi cade, părăsit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit».

Iubitorul de slavă desartă este un închinător la idoli

1) Unora le place să dea slavei deşarte un loc deo­sebit de mîndrie în înşirarea «Cuvintelor». De aceea şi spun că sînt opt gînduri conducătoare şi susţinătoare ale răutăţii. Grigorie Teologul şi alţii dintre învăţători le-au socotit pe acestea şapte. Eu urmez mai bucuros acestora. Căci cine mai are mîndrie după ce a biruit slava deşartă? Ele au numai atîta deosebire între ele, cîtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grîul faţă de pîine. Căci primul e începutul, iar al doilea sfîrşitul.
Dar despre începutul şi plinătatea patimilor necuvioasei închipuiri de sine, vom vorbi pe scurt cînd va veni vremea. Căci cel ce încearcă să filozofeze despre aces­tea pe larg, este asemenea celui ce încearcă în zadar să cîntărească vînturile.

2) Slava deşartă este, după natură, schimbarea firii şi strîmbarea moravurilor 555 şi pîndirea a ceea ce poate fi dispreţuit. Iar după calitate, este risipitoarea ostenelilor 556, pierderea sudorilor, pîndirea comorii, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mîndriei, îne­carea corăbiei în port, furnica în arie 557. Ea e sub­ţire, dar unelteşte împotriva a toată osteneala şi a tot rodul 558.

3) Furnica aşteaptă să se isprăvească strînsul grîu­lui şi slava deşartă să se adune bogăţia. Cea dintîi se bucură, ca să fure; iar cea de a doua, ca să risipească. Duhul deznădejdii se bucură văzînd înmulţindu-se pă­catul; duhul slavei deşarte, văzînd înmulţindu-se vir­tutea. Căci uşa celui dintîi e înmulţirea ranelor; iar a celui de al doilea, e bogăţia ostenelilor 559.

6) Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părînd că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de ară­tare este iubitor de slavă deşartă 562. Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui ne­avenită. Căci pe amîndouă le lucrează pentru lauda oa­menilor. Nevoitorul iubitor de slavă deşartă pierde în­doit: îşi topeşte şi trupul şi nici nu ia vreo răsplată. (Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv XXI - Despre slava deşartă cea cu multe chipuri)
_____________
555. Un proverb latinesc spune : «Honores mutant mores». Omul mo­dest de pînă ieri, ajuns la un post mai înalt, s-a schimbat peste noapte de nu-l mai cunoşti. I s-a schimbat firea, i s-au strîmbat moravurile. La Veniamin Costache: A lui Evagrie : «Gîndul slavei deşarte e foarte subţire şi stă cu uşurinţă lîngă virtuţi. Cel stăpînit de ea voieşte să arate poporului nevoinţele sale şi vînează slăvirile oamenilor. Înşelîndu-l dracii pe vreunul, fac să-i placă să fie îngrijit de femei, să se atingă mulţimea de hainele lui, ba îl vrăjesc şi cu preoţia; apoi îi place să vadă că oamenii îl caută şi stau în jurul lui şi să cugete că de nu-i va dezlega el, vor fi legaţi şi în cer. Şi după ce l-au înălţat astfel cu nă­dejdi deşarte, zboară de la el lăsîndu-l sau dracului mîndriei ca să-l ispitească, sau celui al întristării care aduce asupra lui gînduri ce se împotrivesc nădejdilor». Alta: «Însuşirea slavei deşarte a monahului e că vrea să fie slăvit pentru virtuţile sale. Iar propriu trufiei sale este a se înălţa pentru faptele sale şi a dispreţul pe ceilalţi. Iar a celor din lume este că vor să fie slăviţi pentru frumuseţe, pentru bogăţie, pentru stăpînire şi pentru înţelepciune».
556. Toate virtuţile adunate de om prin osteneli sînt întinate ca o căldare de lapte printr-o picătură de petrol.
557. «Slava deşartă e înecarea corăbiei la mal, căci după ce au trecut valurile multelor ispite şi vine încărcată cu multe virtuţi, se îneacă în port, mîndrindu-se pentru ele. E furnica în arie, pentru că risipeşte co­moara virtuţilor, cum fură furnica boabele adunate».
558. «Nu-i uşor a ne izbăvi de slava deşartă. Dar se izbăveşte cineva prin lucrarea ascunsă a virtuţilor şi prin luarea aminte mai deasă. Iar semnul izbăvirii e a nu mai ţine minte răul celui ce ne-a vorbit de rău sau celui ce a vorbit prea mult».
559. E un paradox. Înmulţirea virtuţilor deschide uşa slavei deşarte, înmulţirea păcatelor, o alungă. «Mişcîndu-se patimile, alungă slava de­şartă, risipindu-se, o fac să se întoarcă». Aceasta nu înseamnă că tre­buie să ne predăm patimilor pentru a nu ajunge la slava deşartă. Aceasta ar însemna să rămînem în noroi, pentru a nu ne mîndri cu curăţenia. Trebuie să scăpăm de amîndouă. Dar începutul se face prin scăparea de patimi.
562. Ed. V. Costache: a sfîntului Maxim: «În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci cînd voim să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind pururea spre El, pentru El să lucrăm, ca nu cumva să răbdăm şi osteneala şi să pierdem şi răsplata». P.G. a sfîntului Vasile: «Ceea ce nu se face pentru iubirea de Dumnezeu, ci pentru lauda de la oameni, orice ar fi aceea, nu are lauda cinstirii lui Dum­nezeu, ci judecata pentru o faptă făcută spre plăcerea oamenilor, pentru vrajbă, pentru pizmă, sau pentru altă vină. De aceea Domnul le numeşte şi fapte ale nedreptăţii, zicînd către cei ce spuneau: «Am mîncat îna­intea Ta» şi celelalte: «Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedrep­tăţii» (Mt. 7, 23). Aceştia sînt cei ce abuzează de darurile lui Dumnezeu, pentru plăcerile lor». Alta : «Minte deşartă are cel ce vînează lauda de la oameni şi alta nu nădăjduieşte». De la sfîntul Maxim : «Din cele fă­cute de oameni, unele sînt bune prin fire, dar (uneori, n. trad.) nu sînt bune prin cauza lor. De ex., postul, privegherea, rugăciunea, citirea psal­milor, milostenia, iubirea de străini, sînt fapte bune prin fire, dar cînd se fac pentru slava deşartă, nu sînt bune».

Cînd pri­mim cu suflet deschis toate cele neasteptate, întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică


2) Frica laşă este o simţire copilărească în sufletul îmbătrînit de slava deşartă. Frica laşă este o slăbire a credinţei, arătată în aşteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute 548.

3) Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simţire plină de tremurare a inimii, clă­tinată şi speriată de nenorociri îndoielnice. Frica laşă este lipsa încredinţării. Sufletul mîndru este robul fricii laşe, pentru că se bizuie pe sine şi se teme de zgo­motele lucrurilor şi de umbre 549.

6) În locurile în care te-ai obişnuit să-ţi fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric. Iar de vei tremura
puţin, această patimă copilărească şi de rîs va îmbătrîni împreună cu tine 552. Mergînd, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungînd acolo, întinde mîinile în sus şi biruieşte pe vrăjmaşi, cu numele lui lisus, căci nu e în cer şi pe pămînt armă mai tare 553. Izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit. Căci mulţumindu-I, te va acoperi în veci.

8) ... Cînd pri­mim cu suflet deschis toate cele neaşteptate, întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.

10) Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decît numai de Stăpînul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme şi de umbra sa. Trupul se înfrico­şează cînd stă lîngă noi în chip nevăzut un duh; dar cînd sufletul se veseleşte, smerindu-se, stă de faţă un înger. De aceea, cunoscînd din lucrare starea de faţă a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bu­nul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi 554.
Cel ce a biruit frica laşă e vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu. (Scara, Sf. Ioan Scărarul - Cuvântul XX - Despre frica laşă sau nebărbătească)
_______________________

548. «Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup».
549. «Cînd cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cît şi îndrăzneţ. Căci sufletul lui e slăbit. Pentru că, precum trupul, cînd a pierdut compoziţia (sincrasia) echilibrată, a devenit greu de stăpînit şi se predă tuturor patimilor, aşa şi sufletul, cînd a pierdut puterea sa şi smerita cugetare, primind o deprindere slăbănoagă, se face şi laş şi îndrăzneţ şi fără minte, şi nu se mai cunoaşte pe sine. Iar cel ce nu se cunoaşte pe sine, cum va cunoaşte cele mai presus de sine ?»
«Buna îndrăznire şi dispreţuirea primejdiilor vin una din două: fie din inima învîrtoşată, fie din multa credinţă în Dumnezeu. Învîrtoşării inimii îi urmează mîndria, iar credinţei, smerita, cugetare a inimii» (Sf. Isaac Sirul).
552. P.G. «Precum mormolocii înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mîndri». În formularea ed. 1970: «O numeşte patimă copilărească, pentru că obişnuieşte să-i războiască pe cei prunci cu vîrsta în Hristos. La cei desăvîrşiţi, e vrednică de rîs; căci şi mormolocii sperie pe copii şi nu pe cei desăvîrşiţi».
553. «Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul». Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pămînt. Pe lîngă aceasta, frica de Dumnezeu nu e propriu zis o frică nici de El că-i va face vreun rău; cu atît mai puţin de orice altceva, ştiind că Dumnezeu ÎI va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti chiar viaţa sa prezentă, o va avea plină de toate bunătăţile în cer. Se încrede în Dumnezeu, deci, nu se teme. Dimpotrivă, cel ce are frică de cele pămînteşti şi nu se bizuie decît pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-ul propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva neca­zurilor şi nenorocirilor, ca să nu mai zic a patimilor.
554. «Smerenia cugetului şi simplitatea luminată de darul deosebirii (discernâmîntului) ne va-face să cunoaştem deosebirile duhurilor».



Despre priveghere

2)            Ochiul veghetor curăţă mintea, iar somnul mult împietreşte sufletul. Monahul care priveghează e duş­manul curviei, iar somnorosul e soţul acesteia543.
3)            Privegherea e potolirea aprinderii (trupeşti), iz­băvire de visuri (întinate), ochi umezit, inimă înmuiată, strajă în faţa gîndurilor, cuptor de mistuire a mîncărurilor, îmblînzirea patimilor, pedepsirea limbii, alun­garea nălucirilor544
________________________
543.   «Ni s-a poruncit să priveghem totdeauna în rugăciuni şi  citiri, dar mai ales în sărbători. Căci monahul care priveghează îşi subţiază în­ţelegerea spre o vedere (contemplare) folositoare sufletului. Iar somnul mult îngroaşă mintea. Dar ia seama să nu te predai pe tine în privegheri poveştilor deşarte, sau gîndurilor rele. Căci e mai bine să dormi, decît să priveghezi, ocupîndu-te cu cuvinte şi gînduri deşarte».
544.  «Prin priveghere se slăbesc duhurile răutăţii şi războaiele se potolesc, sau prin priveghere sufletele oamenilor se aduc la străpungerea inimii. Căci ea le pricinuieşte zdrobire şi smerenie». Prin priveghere se slăbesc pornirile poftelor, pricinuite de surplusul de vigoare a trupului şi de neatenţia minţii. Mintea cîştigă timp mai mult pentru cercetarea de sine, pentru adîncirea în înţelesurile existenţei, care apar în timpul prive­gherii, neîmpiedicate de preocupările din afară. Aceasta ajută la alegerea faptei drepte şi în clipele următoare. «Ceea ce îţi aduci aminte, fă!  Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte, ţi se va descoperi. Şi nu-ţi vei preda cugeta­rea fără discernămînt uitării, prin uitare».
(Sf. Ioan Scărarul, Scara - Cuv. XIX - Despre privegherea trupească şi cum trebuie făcută aceasta)

CARTEA DESPRE NEVOINŢE
A lui Ava Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai, pe care a trimis-o lui Ava Ioan, egumenul Mînăstirii Raithu, de care a fost îndemnat să o scrie. Se împarte în treizeci de Cuvinte, asemenea unor trepte ale unei scări, care urcă pe cei ce o urmează de la cele mai de jos la cele mai înalte, de unde cartea s-a numit şi «Scară».


Zorile duhovnicești


"Cine-şi păzeşte inima sa de patimi, acela în fiecare clipă Îl vede pe Domnul. 
La cine gândurile îi sunt mereu înspre Dumnezeu, acela aruncă demonii de la sine şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor. 
Cine în fiecare clipă îşi supraveghează sufletul său, inima aceluia se va veseli de descoperiri. 
Cine-şi concentrează privirea minţii sale înlăuntrul său, acela vede în sine zorile cele duhovniceşti. Cine urăşte orice risipire a minţii, acela vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale." (Ep. Teofan, Q 46). 

"Patimile se dezrădăcinează şi se pun pe fugă, printr-o neîncetată adâncire a gândurilor în Dumnezeu. Aceasta e sabia care le omoară pe ele. 
Cine doreşte să-L vadă pe Domnul înlăuntrul său, acela adaugă silinţa ca să-şi cureţe inima sa, printr-o neîncetată aducere aminte de Dumnezeu. 
Şi astfel, având ochii minţii sale luminaţi, el în fiecare ceas va vedea pe Domnul. 
Ce se petrece cu peştele ieşit din apă, acelaş lucru se petrece şi cu mintea, care a părăsit aducerea aminte de Dumnezeu şi se risipeşte cu aducerea aminte de lume." (Ep. Teofan Q 51).  (Sf. Isaac Sirul din Sbornicul. Lucrarea mintii. Despre rugaciunea lui Iisus-vol I, Ed Reîntregirea - Alba-Iulia, p. 306)

Despre trezvie și rugăciune

„Prigonește-te pe tine însuți și vrăjmașii tăi alungați vor fi în apropierea ta.
Împacă-te cu tine însuți și se va împăca cu tine cerul și pământul.
Stăruiește-te să intri în cămara ta cea dinlăuntru și vei vedea cămara cea cerească, pentru că și una și alta e același lucru și intrând în una le vezi pe amândouă.
Scara împărăției acelora e înlăuntrul tău, e ascunsă în sufletul tău.
Scufundă-te în tine însuți de păcat și vei găsi acolo ascunzișuri pe care vei fi în stare să te ridici.“

(Sf. Isaac Sirul din Sbornicul p 305 - Cuv. 2, pag. 10, Ep. Teofan. Despre trezvie si rugaciune, Sf. Isaac, Q 14).

Despre somn şi despre rugăciune şi despre cântarea în obşte



3) Precum multa băutură vine din obişnuinţă, aşa şi somnul mult. De aceea se cuvine să luptăm împotriva lui mai ales la începutul lepădării. Căci cu anevoie se tămăduieşte o neputinţă.







5) Tuturor le este cu putinţă să se roage împreună cu obştea, dar unora le este mai uşor cu unul înrudit sufleteşte. Numai puţinora însă le este uşoară rugăciunea de unul singur. Cântând cu mulţimea, nu vei putea să te rogi eliberat de cele materiale. Dar să-ţi faci o lucrare a minţii din vederea sufletească a celor cântate; la fel să-ţi faci o lucrare a minţii rugăciunea rânduită în aşteptarea cântării unui stih de către aproapele.

7) Cuptorul de foc probează aurul, iar starea la rugăciune, sârguinţa şi dragostea de Dumnezeu a călugărilor.

Cel ce câştigă acest lucru de laudă se apropie de Dumnezeu şi alungă dracii. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XVIII, Despre somn şi despre rugăciune şi despre cântarea în obşte)