Tăria desăvârșită a sufletului în virtuți
nu o dăruiesc destoiniciile și sârguința proprie, dacă acestea nu se
înrădăcinează prin har, ca deprinderi.
Căci
fiecare își are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită, așa încât îi
poate atrage spre ea prin deprinderea și firea binelui pe cei ce se împărtășesc
de ea, chiar când nu voiesc.
Când ajungem la
acel dar, el se menține neschimbat și neînstrăinat.
Atunci avem harul
Duhului, lucrând virtuțile în mădularele noastre ca un suflet viu.
De aceea toată
ceata virtuților e moartă fără har; și în cei care socotesc că le au sau că
le-au dobândit desăvârșit și că sunt numai ale lor sunt umbre și chipuri ale
gândului, dar nu realități desăvârșite. (Filocalia VII, Sf. Grigorie Sinaitul)
Virtuțile = deschideri și relații
statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi dacă nu stă Dumnezeu Însuși
deschis față de noi sau în comunicare de iubire și de putere cu noi. În
virtuți, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic
subiect. Prin acestea, virtuțile reprezintă trepte ale unirii noastre cu
Dumnezeu ca subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu e sufletul virtuților
noastre.
În cel ce socotește că virtuțile sunt ale
lui, nu e deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni. Căci în
deschiderea adevărată trebuie să trăiască inițiativa ambelor părți. Sunt
deschis cu adevărat celuilalt, pentru că și el îmi este deschis, deci virtutea
mea e și opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intenție a virtuții, dar
nu o virtute împlinită. Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el
însuși, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuția celuilalt, se
închide în sine și nu-l încălzește pe acela, pentru că nu-l prețuiește cum se
cuvine, ca absolut necesar realizării sale. (Filocalia VII nota Pr. D.
Stăniloae)